Construcția monococă, numită mai des unibody sau caroserie autoportantă, este o metodă de realizare a unui vehicul în care panourile de caroserie și cadrul structural sunt combinate într-un singur înveliș portant integrat. În loc să se monteze o caroserie separată pe un șasiu de sine stătător, podeaua, montanții, plafonul, pereții despărțitori și panourile exterioare sunt sudate împreună, astfel încât structura în ansamblu preia sarcinile. Aceasta este metoda dominantă la mașinile de pasageri moderne și se opune abordării mai vechi cu caroserie pe șasiu, cunoscută și ca șasiu tip scară (ladder-frame).
Într-o structură autoportantă nu există un șasiu distinct sub habitaclu. Panourile ștanțate din oțel sunt sudate prin puncte și lipite structural într-un înveliș solicitat, în care elementele de rigidizare, secțiunile casetate și podeaua distribuie sarcinile prin întreaga caroserie. Componentele de suspensie, motorul și direcția se prind fie direct de puncte ranforsate, fie prin cadre auxiliare (subframe-uri) fixate cu șuruburi de înveliș. Fiindcă fiecare panou contribuie la rigiditate, structura se comportă ca o singură cutie rigidă, nu ca o caroserie așezată pe lonjeroane.
Avantajele pentru șofer sunt considerabile. O caroserie monococă bine proiectată este mai ușoară decât un vehicul echivalent cu caroserie pe șasiu, ceea ce îmbunătățește consumul, accelerația și frânarea, și este totodată mai rigidă la torsiune și la încovoiere, ceea ce ascute ținuta de drum și reduce zgomotele și flexiunile parazite. Esențial, structura integrată poate fi proiectată cu zone de deformare programată, regiuni concepute să se plieze progresiv într-o coliziune, absorbind energia impactului în timp ce o celulă de siguranță rigidă protejează ocupanții. Această deformare controlată este mult mai greu de obținut cu un cadru separat rigid.
Tehnica își are rădăcinile istorice în proiectarea fuzelajelor de avion și a fost adoptată la mașini începând din anii 1930, modelele Citroën Traction Avant și, mai târziu, primul Morris Minor numărându-se printre pionieri; spre ultimele decenii ale secolului al XX-lea devenise aproape universală la automobile. Construcția cu caroserie pe șasiu a supraviețuit totuși acolo unde punctele ei forte contează, anume la camioanele mari, la SUV-urile cu caroserie pe șasiu și la vehiculele destinate tractării grele sau utilizării off-road severe, unde șasiul tip scară separat oferă durabilitate și ușurința de a purta sarcini foarte mari.
Există și compromisuri practice. Pentru că structura este integrată, o avariere semnificativă în urma unei coliziuni sau coroziunea unei zone portante pot fi costisitoare și greu de reparat corect, iar o reparație prost executată compromite integritatea întregului înveliș. Caroseriile monococe moderne combină și materiale diferite, îmbinând oțeluri de înaltă rezistență, aluminiu și compozite în zone distincte, ceea ce impune tehnici de reparație specializate. Conceptul este strâns legat de cadrul auxiliar (subframe), care oferă lăcașuri de montare distincte în interiorul învelișului, și de zona de deformare programată, una dintre trăsăturile sale de siguranță definitorii.
- Caroseria și șasiul formează o singură structură portantă
- Opusul construcției cu caroserie pe șasiu (tip scară)
- Mai ușoară, mai rigidă și mai sigură, cu zone de deformare programată
- Standardul mașinilor de pasageri moderne