Bara stabilizatoare, numită și bară antiruliu sau bară de torsiune, este o componentă a suspensiei a cărei misiune este să limiteze cât de mult se înclină caroseria unui automobil când virează. Are forma unei bare metalice, de regulă din oțel de arc, îndoită într-un U larg și montată transversal pe vehicul astfel încât leagă suspensia din partea stângă a unei punți de suspensia din partea dreaptă. Unind cele două părți, ea lucrează ca un arc de torsiune, opunându-se mișcării de răsucire produse de ruliul caroseriei.
Funcționarea ei depinde de diferența de mișcare dintre cele două roți ale unei punți. Când o mașină virează, greutatea se transferă spre exteriorul virajului, comprimând suspensia exterioară și permițând suspensiei interioare să se destindă, ceea ce înclină caroseria spre exterior. Fiindcă bara stabilizatoare leagă ambele părți, această mișcare opusă o obligă să se răsucească pe lungimea ei. Bara se opune răsucirii și transmite forța înapoi către roata interioară care se ridică și roata exterioară care coboară, contribuind la menținerea caroseriei mai plate. Esențial, când ambele roți se mișcă în sus sau în jos împreună, ca peste o denivelare care afectează toată puntea, bara abia se răsucește și astfel rigidizează prea puțin rularea — adică adaugă rezistență la ruliu fără a face pur și simplu arcurile mai dure.
Rigiditatea barei este dată în principal de diametrul ei și de proprietățile oțelului: o bară mai groasă se opune mai puternic răsucirii și, prin urmare, reduce mai agresiv înclinarea caroseriei. Aceasta aduce o atitudine mai plată și mai sigură în viraje și menține anvelopele la un unghi mai constant față de drum, îmbunătățind aderența și precizia direcției. Există însă un compromis, fiindcă o bară mai rigidă leagă și mai strâns cele două roți, astfel încât o denivelare pe o singură roată este transmisă parțial către cealaltă parte, ceea ce poate înăspri rularea pe suprafețe neuniforme.
Rigiditatea relativă a barelor față și spate este și un instrument puternic de reglare a echilibrului mașinii în viraje. O bară față mai rigidă tinde să favorizeze subvirarea, în care mașina împinge spre exterior cu fața, în timp ce o bară spate mai rigidă încurajează supravirarea, în care spatele devine mai dispus să se rotească. Inginerii de șasiu exploatează această relație pentru a obține o ținută de drum sigură și previzibilă, iar pasionații montează adesea bare mai puternice sau reglabile pentru a modifica echilibrul după gust.
În ansamblul suspensiei, bara stabilizatoare completează, fără a înlocui, arcurile principale și amortizoarele: arcurile elicoidale susțin greutatea vehiculului și absorb impacturile verticale, amortizoarele controlează oscilația, iar bara stabilizatoare gestionează în mod specific ruliul. Bara este conectată la suspensie prin bieletele de legătură și este fixată de șasiu prin bucșe căptușite cu cauciuc, ambele uzându-se și fiind surse frecvente de zgomote de tip pocnitură. Vehiculele mai sofisticate folosesc sisteme antiruliu active, care pot varia sau chiar decupla electronic ori hidraulic rigiditatea barei, ascuțind comportarea în viraje când este nevoie și restabilind confortul de rulare pe drum drept.
- Un arc de torsiune care leagă roțile din stânga și din dreapta ale unei punți
- Se opune înclinării caroseriei răsucindu-se când mașina virează
- Barele mai groase reduc ruliul, dar pot înăspri rularea
- Echilibrul barelor față/spate reglează subvirarea față de supravirare