Control al stabilității la ruliu (RSC)

Controlul stabilității la ruliu este un sistem activ de siguranță conceput să recunoască momentele în care un vehicul riscă să se răstoarne și să intervină înainte ca un astfel de incident să se producă. Tratează un pericol specific pe care controlul electronic al stabilității nu îl acoperă integral: tendința vehiculelor înalte, cu centru de greutate ridicat, precum SUV-urile, dubele și pick-up-urile, de a ridica roțile și de a se înclina periculos în manevre bruște, evitări rapide sau atunci când o anvelopă agață o bordură ori o porțiune moale de la marginea drumului. Răsturnările sunt relativ rare, dar disproporționat de grave, motiv pentru care această tehnologie a devenit o dotare așteptată pe vehiculele înalte.

Elementul definitoriu este un senzor care măsoară direct mișcarea de ruliu a caroseriei. În timp ce controlul electronic clasic al stabilității se bazează în principal pe senzori de derapaj (yaw) și de accelerație laterală, care descriu mișcările în plan orizontal, controlul stabilității la ruliu adaugă un senzor giroscopic ce urmărește viteza și unghiul cu care caroseria se înclină. Combinând acest semnal cu turațiile roților, unghiul volanului și accelerația laterală, controlerul poate estima cât de aproape este vehiculul de pragul de răsturnare, adesea cu mult înainte ca șoferul să își dea seama.

Când sistemul apreciază că o răsturnare devine probabilă, intervine pentru a reduce forța centrifugă care încarcă roțile din exteriorul virajului și le ridică pe cele din interior. Face acest lucru frânând selectiv anumite roți, de obicei roata exterioară din față, pentru a reduce viteza și a corecta traiectoria, și reducând cuplul motorului pentru a încetini vehiculul. Scopul este aducerea forțelor laterale sub pragul de la care anvelopele ar pivota caroseria pe două roți, păstrând toate cele patru roți pe sol și vehiculul în poziție stabilă.

Sistemul este o extensie, nu un înlocuitor, al controlului electronic al stabilității (ESC), cu care împarte mulți senzori și aceeași componentă hardware de frânare, adăugând însă dimensiunea ruliului. Este cel mai valoros tocmai acolo unde ESC singur este insuficient: vehicule înalte, cu ecartament îngust sau încărcate greu, a căror geometrie le face predispuse la ridicarea unei laturi. Tehnologii înrudite, precum atenuarea activă a ruliului și sistemele antiruliu, abordează aceeași problemă din partea suspensiei, dar controlul stabilității la ruliu acționează prin frâne și grup motopropulsor, nu prin arcuri sau bare stabilizatoare.

Există limite la ce poate face orice astfel de sistem. Nu poate înfrânge legile fizicii pe o suprafață cu aderență scăzută și nici nu poate preveni o răsturnare provocată de un obstacol exterior atunci când vehiculul deja alunecă lateral. Ca toate asistențele de stabilitate, depinde de anvelope în stare bună, de o încărcare corectă și de un șofer care nu îl tratează ca pe o invitație la viteză excesivă — anvelope verificate inclusiv la ITP. În aceste limite, controlul stabilității la ruliu reduce însă semnificativ riscul uneia dintre cele mai periculoase consecințe din transportul rutier.